“Sultanul” Erdogan vs. Ataturk. Semnele îngrijorătoare din politica premierului Turciei

Erdogan

Ar fi Turcia o influenţă moderată asupra islamului politic? Va face Erdogan din ţara sa o democraţie liberală islamică unică, care va împăca lumea musulmană cu Occidentul? Sau el duce, aşa cum se tem din ce în ce mai mulţi observatori, o transformare islamistă a Turciei, care ar pune ţara în conflict cu Occidentul, deoarece consolidează un regim „neo-otoman“?

Cei care îşi fac griji cu privire la un astfel de rezultat trebuie găsească semnele în remarcile „Sultanului“, bine observate în Turcia, dar nu şi în altă parte.

Semnele există pentru cei care au urmărit atent evoluţia din acest an a Turciei sub mâna de fier a conducătorului ei aprig. La congresul din primăvară al partidului său, premierul a cerut tinerilor din Turcia să se uite nu numai la 2023 (100 de la întemeierea statului modern turc), ci şi la 2071.

Aceasta este o dată care este puţin probabil să fie semnificativă pentru occidentali , dar este evocatoare pentru mulţi turci. 2071 va marca mie ani de la Bătălia de la Manzikert. Acolo, turcii selgiucizi – un trib venit din câmpiile Asiei – au învins decisiv puterea creştină a epocii, Imperiul Bizantin , şi, astfel, a uimit lumea medievală. La sfârşitul bătăliei, liderul turcilor a călcat pe gâtul împăratului creştin pentru a marca umilirea creştinătăţii. Victoria lor a reprezentat începutul unei serii de evenimente care a permis turcilor să cucerează pământurile statului lor de astăzi şi să creeze un imperiu care se va întinde pe o mare parte din Palestina, Irak, Siria şi Iran.

În evocarea bătăliei de la Manzikert, Erdogan a amintit turcilor de astăzi gloria strămoşilor lor războinici, care au pornit să cucerească teritoriile non-musulmane şi, de-a lungul drumului, i-au înfruntat şi pe şiiţii pe care îi urau, din dorinţa de a domina o mare parte din Orientul Mijlociu. Observăm astfel, nu un îndemn spre un stat liberal paşnic şi prosper, care îi inspiră pe alţii prin exemplul său de toleranţă, virtute, şi bunăvoinţă. Mai degrabă, prin evocarea episodului istoric, ca parte a viziunii sale de putere turcă, Erdogan încearcă să inverseze moştenirea incredibilă lăsată de Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, în 1923.

Congresul AKP a avut scopul de a-l sărbători pe Erdogan drept noul lider puternic, acum prim-ministru, ulterior preşedinte al Turciei, unul gata să abandoneze structurile de stat laic lui Ataturk şi orientarea occidentală a acestuia. Războinicul Ataturk a avertizat asupra pericolului preaslăvirii victorilor militare ale otomanilor. În schimb, politicianul Erdogan le invocă, drept model inspiraţional.

Sub Ataturk, Turcia s-a izolat de la probleme politice din Orientul Mijlociu şi Islamul său anti–modernism, prin asocierea cu Europa şi Occidentul. Aproape de la începutul domniei sale, indiferent de retorica pe care a oferit-o Vestului, Erdogan a transformat această moştenire a lui Ataturk exact pe dos , subliniind solidaritatea musulmană şi angajamentul său faţă de Orientul Mijlociu, afirmând că acesta este adevăratul destin al Turciei.

Noua direcţie Erdogan a fost inclusă parţial celebra politică a partidului AKP – ridiculizată de multe ori- „zero probleme cu vecinii”. În cadrul acestei abordări, Turcia va cuprinde nu numai statele sunnite conduse de fostul domeniu imperial al Turciei , dar, de asemenea, părţi mai largi din lumea islamică. Cele mai notabile exemple includ Iranul şiit şi Siria alawită, cei doi vecini cu probleme. Erdogan a înregistrat rezultate mixte în zonele sunnite, şi esecuri dezastruoase în celălalte părţi.

Pentru moment, declaraţiile publice ale lui Erdogan nu trădează nici o îndoială cu privire la viziunea şi capacităţile sale. El rămâne mai degrabă încrezător, asertiv, şi chiar agresiv. În decembrie 2012, el a reluat tema victoriei de la Manzikert, lăudându-i pe cei care vor construi o generaţie ce „se va ridica la nivelul otomanilor de odinioară şi a strămoşilor selgiucizi până în anul 2071“. Premierul turc a reiterat recent intenţia sa de a schimba „separarea puterilor” în statul turc care, în opinia sa, limitează capacitatea guvernului de a merge mai departe cu proiecte importante. Unii se tem că acest lucru l-ar face pe Erdogan mai puternic decât un sultan otoman. Având în vedere puterea AKP în Turcia , doar o posibilă ruptură în partidul său ar putea deraieze parcursul lui Erdogan.

O bună parte din numărul său tot mai mare de oponenţi interni, cred acum că decizia iniţială a lui Erdogan de a pune Turcia „înapoi în Orientul Mijlociu“, şi înclinaţia sa spre un viitor islamist, ameninţă mai degrabă decât îmbunătăţeşte punctele forte ale Turciei.

Orientarea spre Vest a lui Ataturk a lansat progresul Turciei; islamizarea înceată dar sigură a lui Erdogan ar putea submina evoluţia ţării , fără atragerea cu succes a statelor din Orientul Mijlociu într-o reţea neo – otomană. În ciuda credinţei islamiştilor în solidaritatea musulmană şi virtutea islamică, rivalităţile feroce şi dogma inflexibilă sunt la ordinea zilei. Pentru Turcia, islamismul se poate dovedi a fi o problemă-cheie, aşa cum se coagulează în jurul taberelor ostile şiito- sunnite.

Occidentul trebuie să observe cu atenţie poziţionarea Turciei la confluenţa acestor lumi atât de diferite, unde islamismul întâlneşte creştinismul, iar tradiţia se luptă cu moderna eră a globalizării. Remarcabil exemplu al complexităţii culturale şi statale, precum şi al reinventării, statul turc merită toată atenţia partenerilor lui din Vest.

[Articol publicat și pe Adevărul.ro]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *