De ce nu vrea Israelul haos în Orientul Mijlociu

Departe de teoriile conspiraţioniste care afirmă că Israelul este implicat în orice conflict major din regiune (unele acuză chiar o implicare globală), realitatea este că politica statului israelian are în prim-plan supravieţuirea sa într-un mediu arab profund ostil.

Rezervele administraţiei Netanyahu cu privire la conflictul sirian şi mai ales, cel egiptean, pot fi uşor de justificat în contextul în care realismul a primat în relaţiile Israelului.

Orientul Mijlociu este un mediu atât de diferit şi greu de înţeles pentru occidentali încât de multe ori se pare că aceştia refuză să accepte caracteristicile acelui spaţiu în complexitatea sa. Concepte precum democraţia, drepturile omului, se lovesc de o puternică tradiţie milenară a supravieţuirii într-un mediu foarte dur (climă, relief), care a modificat diferit moştenirea genetică a popoarelor din regiunea pe care noi o numim astăzi Orientul Mijlociu.

Ignorată timp de secole, izolată într-un imperiu mare imperiu islamic, necesitatea resurselor a aruncat regiunea direct în atenţia marilor puteri, care au gândit un protecţionism cu prea puţine scrupule. Este dificil de studiat cât de adânci sunt rădăcinile conflictelor majore la care asistăm de decenii: luptele sectare, conflictele etnice, asezonate cu divergenţele dintre promotorii unor concepte liberale şi conservatori, şi lista ar putea continua. Putem bănui însă că dintr-o organizare de tip tribal, popoarele din regiune s-au trezit ademenite în post-modernism, într-o lume care se redefinea la nivel global.

Mandatele britanice şi franceze în zonă au avut un efect dezastruos asupra fragilei balanţe care exista până atunci. După Primul Război Mondial, Coroana Britanică a dorit să îşi menţină controlul asupra canalului Suez, pentru securizarea atât de preţioasei rute spre Perla imperiului, şi a împărţit cu aliata sa de la Paris zona numită Levant, în ciuda luptei deosebit de curajoase şi eficiente a arabilor conduşi de Faisal (motivat de legendarul spion britanic, Lawrence al Arabiei). Arabii au luptat şi distrus influenţa Imperiului Otoman în zonă, în timp ce bătrânele Europei s-au instalat comod în rolul de… protector.

Venirea evreilor în Palestina britanică a fost, este şi va fi un subiect controversat pentru mult timp de acum încolo. Oficial, se cunoaşte Declaraţia Belfour, prin care britanicii îi invitau pe evrei să revină pe pământul făgăduinţei lor (deşi o întrebare pe care şi-o pun mulţi israelieni astăzi este dacă merită tot sacrificiul, toată lupta, ura, sângele vărsat, sirenele şi alarmele de rachete în mijlocul nopţii sau maşinile capcană). Şeicul Faisal a fost convins de Lawrence să bată palma cu evreii, iar unele surse susţin că englezul a crezut în posibilitatea ca arabii şi evreii să formeze împreună o frumoasă…colaborare, considerând că ambele popoare au origini semite şi vor convieţui „armonios“.

Astăzi, după şapte decenii de masacre reciproce, pare naiv, desigur. Nu vom şti niciodată dacă Lawrence, în ciuda calităţilor sale de agent în slujba Majestăţii Sale a avut această convingere. Sau poate influenţa organizaţiilor sioniste – foarte la modă în acea vreme – a fost cu adevărat hotărâtoare în chestiunea migraţiei spre Palestina. Cert este că lucrurile au ieşit foarte prost, iar consecinţele apasă Orientul Mijlociu până astăzi.

Revenind la Israel şi războaiele civile din Siria şi (în curând) Egipt, regimurile aşa-zis dictatoriale din ultimele trei decenii au asigurat totuşi un echilibru în zonă, şi mai important, o predictibilitate foarte necesară Israelului. Desigur, Ierusalimul se află oarecum în pat cu duşmanul, dar era un duşman cunoscut, care accepta tacit un status quo de linişte generală, condimentată ocazional cu provocări verbale, dar conform proverbului „Câinele care latră, nu muşcă“. Nici Hafez, Mubarak sau Bashar nu muşcau. În plus, mişcările fundamentaliste religioase, care au printre altele, un scop comun de distrugere a poporului lui Moise „până la ultimul evreu“, erau eficient reprimate de regimurile dictatoriale, dar seculare, ale vecinilor. Toate acestea sunt astăzi istorie.

Orientul Mijlociu se află în pragul unui haos teribil, iar Israelul nu are niciun motiv să jubileze şi nici nu o face. A început o perioadă foarte delicată, în care conflictele multipolare din statele vecine pun serioase probleme de securitate atât Israelului, cât şi Vestului, care are nevoie să se trezească din letargia şi naivitatea ultimilor ani.

Iar Lady Ashton trebuie să înţeleagă că în Orientul Mijlociu lupta nu se duce pentru democraţie sau bunăstare. Orientul Mijlociu luptă pentru supravieţuire, iar instinctele vor prevala în faţa umanităţii!

[Articol publicat și pe Adevărul.ro]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *