Coaliţia anti-Merkel loveşte în inima Europei. Asul din mânecă al lui David Cameron

David Cameron şi Recep Tayyip Erdogan

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că Uniunea Europeană se află într-un moment de tranziţie, care îi va redefini categoric structura, obiectivele şi viitorul. Tulburările socio-economice din ultimii cinci ani au scos la iveală fisurile acestei iniţiative unice, mascate timp de zeci de ani de un avânt socio-economic de invidiat pentru restul lumii.

UE şi-a pierdut latura idealistă, odată cu eliminarea inamicului comun: războiul, iar mai apoi “ameninţarea roşie”. Căderea comunismului a marcat sfârşitul coalizării statelor membre – cel puţin la un anumit nivel, din motive de idealism. În momentul în care ameninţarea externă a dispărut, membrele Uniunii s-a trezit în punctul în care au început să îşi observe defectele, să vadă imperfecţiunile din interior şi, urmând regulile clasice ale jocului politic au declanşat coalizarea în diverse grupuri de interese. Cutremurul numit criză a zguduit din temelii construcţia europeană. Iar cea mai mare vulnerabilitate se află acum în propria ei structură: membrii deziluzionaţi, conduşi de veşnica nemulţumită a Europei – ruina imperiului britanic, denunţă ceea ce ei numesc o supremaţie a Berlinului.

Conducerea pragmatică a Cancelarului Merkel şi ascensiunea sa în vârful piramidei puterii de la Bruxelles i-a deranjat pe cei care acuză repetatea pericolului istoric al unei conduceri germane asupra Europei. Nu am putea să le negăm îngrijorarea, pentru că, desigur, istoria nu trebuie uitată, dar mai ales nu trebuie repetată.

Cu toate acestea, grupul anti-federal ce capătă atât de multă susţinere în ultima vreme doreşte să lovească direct în mâna de fier a doamnei Merkel, într-un mod mult prea riscant pentru Europa. Să scufunzi barca pentru a omorî cârmaciul nu poate fi o soluţie fezabilă pentru contextul politic în care ne aflăm.

Astăzi, în spaţiul integrat, loviturile de culise şi cuceririle nu se mai fac prin forţa militară sau cu pumnul de fier al vreunui conducător, ci printr-o abilă infiltrare în structurile de putere.

Cel mai recent caz este lovitura Turciei, care se alătură premierului Cameron în cruciada sa contra Europei federale, integrate, şi unitare. Sultanul Erdogan le plăteşte nemţilor umilinţa de a fi fost ţinut la uşa Europei, într-un lung şir de amânări, pretexte şi discuţii. Premierul turc a pus bazele unei Turcii puternice şi visează să reînvie gloria Imperiului Otoman, intrat cu forţa în Europa atâtea secole. Neo-otomanismul este conceptul ce îi îndrumă deciziile liderului de la Ankara, decis să redea strălucirea de odinioară a ţării sale şi mai ales, vocea fermă pe care aceasta o avea în luarea marilor decizii geopolitice din regiune.

Trecută prea uşor cu vederea, o ştire ce va schimba fundamental jocurile Bruxelles-ului a apărut vineri, 8 noiembrie. Partidul lui Erdogan, AKP, se retrăgea din cel mai mare grup politic al Europei, PPE (Partidul Popularilor Europeni) şi se alătura…conservatorilor lui David Cameron, ECR (Europenii Reformatori şi Conservatori), o grupare anti-federalistă, care se opune politicilor actuale ale Bruxelles-ului, dar mai ales ale Angelei Merkel.

“Am decis să ne alăturăm noului grup, deoarece PPE a refuzat să ne aducă de la statul de observator la cel de membru asociat, care ne-a fost promis de la început”, a declarat Mevlut Cavusoglu, vice-preşedinte al Partidului pentru Justiţie şi Dezvoltare (AKP). Pare drept, nu? Principala vinovată este considerată Cancelarul Angela Merkel care a răcit relaţiile cu Ankara, în special în decursul acestui an, după protestele reprimate violent de autoritarul prim-ministru turc şi replicile îndrăzneţe ale ministrului turc de Externe.

Principalul obstacol în calea guvernului Turciei este Cancelarul!” – Mevlut Cavusoglu

Publicaţia care a lansat această veste, “La Libre Belgique”, scria vineri că “este un mic cutremur pe scena politică europeană. AKP a aderat la PPE în 2005, fapt care i-a adus multe critici liderului de atunci, regretatul Wilfried Martens, din partea unor voci care spuneau că fundaţia UE stă pe bazele ideologiei creştine, iar o forţă vădit islamică nu are ce să caute aici”. De aceea, nici în cadrul PPE Turcia nu a fost tratată pe picior de egalitate, alimentând frustrările unui lider ce îşi dorea nemurirea istorică şi care cu greu poate să accepte statutul de “cetăţean de mâna a doua”.

Se pare că premierul britanic i-ar fi scris o scrisoare şefului Guvernului de la Ankara, în care a mizat pe dispreţul faţă de „inamicul“ comun de la Berlin, dar şi faţă de Europa tot mai integrată şi federală, dorită de cei care conduc acum Uniunea Europeană. Cameron, care a devenit simbolul anti-federalismului în interiorul UE, şi-a câştigat un aliat puternic şi foarte abil, printr-o ofertă de nerefuzat: i-a dăruit AKP-ului scaunul la masa deciziilor, oferindu-i statutul de membru cu drepturi depline. Iar cireaşa de pe tort, aşa cum scriau jurnaliştii belgieni, a fost viitoare numire a lui Cavusoglu drept vice – preşedinte al grupului ECR.

O mişcare cu un profund gust amar pentru PPE, care probabil va înţelege în curând că autotputernicia nu este rezervată decât zeului suprem. Greşeala tactică (şi arogantă am putea spune) de a desconsidera un partner precum Turcia lui Erdogan, este posibil să îi coste pe Barroso&Co puterea.

Grupul lui Cameron este acum a patra putere în Parlamentul European, în spatele PPE , social-democraţii, liberalii, dar înainte Verzilor. Însă până la alegerile din mai 2014 se poate transforma în al doilea grup politic cu influenţă în UE…iar obiectivele sale sunt contrare visului european imaginat de Schuman.

P.S. Vice-preşedintele AKP a motivat dezertarea din PPE şi alăturarea la ECR, prin faptul că partidul său împărtăşeşte aceleaşi valori conservatoare-democratice ca şi formaţiunea lui Cameron. Interesantă este această continuă ofensivă de imagine pe care Erdogan insistă să o promoveze: cunoscând prea bine teama societăţii occidentale de islamizare, premierul maschează toate acţiunile sale foarte clar inspirate din zona religoasă, prin conceptul de conservatorism. Aşa cum şi David Cameron obstrucţionează orice politică europeană în numele acestei doctrine..fără a oferi desigur, o alternativă.

[Articol publicat și pe Adevărul.ro]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *