Ce îi lipseşte cu desăvârşire diplomaţiei române?

Diplomaţia este o artă, iată un clişeu ce inclină balanţa puterii unui stat de multe ori într-un mod foarte dramatic. Un exerciţiu de „relaţii publice“, ridicat la cel mai înalt nivel, acolo unde mizele nu sunt bugete corporatiste, ci ţări, popoare, economii sau pur şi simplu…vieţi. Dincolo de toate implicaţiile tehnice, diplomaţia înseamnă în primul rând oameni, oameni talentaţi, intuitivi, spontani şi bine pregătiţi.

Aparent simplu la prima vedere, diplomaţia, ca multe alte domenii ale vieţii politice, este afectată de invazia nepotismelor, favorurilor personale, dar cel mai grav, de cea a lipsei de profesionalism. Asociind diplomaţia cu domeniul comunicării şi al relaţiilor publice, am convingerea fermă că acesta ar trebui să fie domeniul cel mai bun al conducerii unui stat, acolo unde să fie investite nu bugete de milioane de euro, ci minţi agile, deschise, şi unde promovarea carismei personale susţinută de un bagaj cultural solid să fie un criteriu de bază.

O radiografie a diplomaţiei româneşti din acest moment evidenţiază nefericita asociere dintre birocraţia excesivă ancorată într-o epocă demult apusă, lipsa de comunicare, limbajul de lemn şi incapacitatea de adaptare la mijloacele moderne relaţionare. În plus, slaba pregătire a reprezentanţilor diplomaţiei româneşti se reflectă în abordarea unor situaţii delicate, rezultând cel mai des în gafe sau mustrări de la “jucătorii mai experimentaţi” ai tablei de şah din politica mondială.

Imitaţia sau copy+paste-ul cum ar spune colegii mei de generaţie nu este neapărat un lucru negativ, atât timp cât imitând o abordare, un gest, un discurs ai acelaşi tip de prestanţă precum originalul. Nu poţi să imiţi duritate şi un uşor şantaj – reamintim aici subiectul ridicării vizelor de către Canada, când ministrul de Externe român a afirmat că va aplica un tratament reciproc supuşilor Majestăţii Sale- dacă nu ai în mână un “băţ” cu adevărat impunător.

De multe ori diplomaţia română din ultimii ani, inspiră imaginea unui biet adolescent slăbuţ care încearcă să se ridice pe vârfuri şi să îşi umfle pieptul pentru a fi luat în seamă de “băieţii populari”- imagine pe care toţi o avem bine inoculată din cinematografia americană de tip popcorn(uşor de digerat).

Într-o notă asemănătoare s-a desfăşurat şi scandalul diplomatic cu Armenia, provocat de şeful Ministerului român de Externe, la mijlocul lunii septembrie, când dintr-un exces de zel, Titus Corlăţean a ales să fie “vocea” grupului de la Minsk, oferind soluţia la complicatul conflict îngheţat dintre azeri şi armeni. Ministrul a cerut atunci retragerea trupelor armene din regiunea Nagorno-Karabah, ca răspuns la o întrebare adesată de European Azerbaijan Society (TEAS).

Indignarea armenilor nu a întârziat să apară, în termeni foarte duri, în timp ce întrebarea care a stat pe buzele tuturor a părut a fi firească: „Are şeful diplomaţiei române un plan ingenios pentru care face acest gest riscant sau este pur şi simplu ieşit din context?“. Consecinţele imediate sunt destul de clare: România şi-a atras ostilitatea unui fost popor prieten, cu multă influenţă în jocurile politicii mondiale din spatele cortinei.

În plus, înalţii reprezentanţi ai diplomaţiei româneşti par să nu înţeleagă că fişa postului nu implică numai întâlnirile oficiale de tip conferinţe, recepţii sau tăieri de panglici, ci o luptă subversivă cu adversarul (fie el şi “prieten”) purtată în cel mai abil mod cu putinţă, prin persuasiune şi fină manipulare.

Problema Schengen atât de dezbătută în tot acest an, prin prisma veşnicelor amânări şi refuzuri, este cât se poate de simplu şi cinic, o chestiune politică. În zadar a încercat ministrul român de Externe să explice că, tehnic, România şi-a făcut temele. Desigur, nu greşeşte, însă observăm cu amărăciune că “pretextul MCV” nu a dispărut din discursurile partenerilor europeni. Iar prin discuţii nesfârşite despre acest fapt nu vom putea trece la alt nivel. Astfel că domnul ministru necesită o regândire a strategiei sale pentru găsirea unei soluţii. Poate un “brainstorming” alături de câteva minţi bine-odihnite şi mai puţin timide ar putea fi un prim pas.

Scriind aceste vorbe, imi revine în minte un episod povestit de Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, pe care îl consider cel mai bun înalt diplomat al acestui moment. Într-o vizită a lui George Bush la Moscova, în delegaţie se afla desigur şi Secretarul de Stat Condoleeza Rice, omologul domnului Lavrov, pion de bază al administraţiei Bush de la mijlocul anilor 2000. Modul în care echipa lui Lavrov a “vrăjit-o” pe Rice este demn de trecut ca exemplu efectiv de Aşa Da. Preşedinţii urmau să meargă la un spectacol de balet, fiind ales unul clasic, Spărgătorul de nuci. Lavrov şi-a analizat în detaliu adversara şi a aflat printre altele că doamna Rice este mai degrabă o admiratoare a baletului modern, fiind chiar foarte puţin pasionată de piesele grele. Pentru a nu surescita spiritele şi pentru a putea discuta în detaliu- şi mai ales în favoarea sa- anumite probleme bilaterale dintre cele două ţări, Lavrov a pus la cale o adevărată diversiune, foarte romanţată, pentru a o sustrage pe doamna Rice din mijlocul delegaţiei prezidenţiale. La scurt timp după început spectacolului, Lavrov a chemat-o discret pe Rice pe culoarele teatrului, invitând-o să-l urmeze, fără să îşi mai informeze aghiotanţii. Un salt în necunoscut, o mică aventură pusă la cale de un carismatic ministru de Externe, care a generat efectul dorit pentru gazdă. Mai mult de o oră alături de Condi, aşa cum o numeşte Lavrov cu un zâmbet sugestiv pe buze, fără „ochii albaştri“ în jur, într-un decor pe placul Secretarului american, a dus evident la crearea unei relaţii mult mai speciale decât ar fi putut obţine protocolul obişnuit.

Lavrov a creat ceea ce specialiştii numesc o ancoră- nu e magie, ci înseamnă implicare totală în misiunea pe care o ai. Sun Tzu spunea: “cunoscându-ţi adversarul şi pe tine însăţi poţi purta 100 de bătălii fără nicio catastrofă” – nici nu am putea evidenţia mai bine esenţialul în lumea diplomaţiei.

Patru ani sau mai puţin pe scaunul unei funcţii importante pot fi obţinuţi şi fără rezultate remarcabile, însă de ce nu ar fi de preferat să te transformi într-un maestru păpuşar, care creează punţi solide cu adversarul său, cunoscându-i vulnerabilităţile şi exploatându-le cu maximă eficienţă.

[Articol publicat și pe Adevărul.ro]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *